• Bucuresti 6º C
    Baia Mare 4º C
    Brasov 6º C
    Cluj-Napoca 4º C
    Constanta 9º C
    Craiova 7º C
    Galati 5º C
    Iasi 7º C
    Suceava 7º C
    Timisoara 7º C
  • 1 EUR = 4.6890 LEI
    1 USD = 4.1126 LEI
    1 GBP = 5.2962 LEI
    1 CHF = 4.1453 LEI
    1 HUF = 1.4591 LEI
    1 BGN = 2.3975 LEI
    1 JPY = 3.7808 LEI
  • Login
CELE MAI NOI | CELE MAI VIZIONATE | JURNALE
Ultimele stiri:  
= JURNALE =

Petru Bogatu // În decembrie 1989, „Spețnaz”-ul aștepta la Chișinău ordinul de invadare a României

24 Decembrie, 11:37

Timpul care s-a scurs de la căderea comunismului în România a scos la iveală aspecte necunoscute ale unui eveniment arhicunoscut. S-au lămurit multe lucruri.

Bogatu

Un semi-adevăr ca o minciună întreagă

S-au descoperit informații relevante în arhive. Au apărut mărturii inedite. S-au făcut investigații independente. S-a pus în mișcare justiția care a anchetat circumstanțele răsturnării lui Nicolae Ceaușescu.

Cu toate acestea, schimbarea de regim de la finele lui decembrie 1989 ridică astăzi mai acut ca oricând întrebarea dacă acum 29 de ani a fost revoluție sau lovitură de stat? Că a existat o conjurație, mai întâi externă și mai apoi internă, care a pregătit debarcarea dictatorului comunist, nu încape discuție. Sunt suficiente dovezi indubitabile în favoarea acestui fapt.

Totuși, afirmația că acum 29 de ani la București s-a produs doar o lovitură de palat și nimic mai mult nu-i decât un semi-adevăr. Un fapt ce corespunde realității, numai că-i deturnat. Or, un adevăr spus pe jumătate poate fi, precum se știe, o minciună întreagă.

Neîndoios, în decembrie 1989 au avut loc manifestații anticomuniste, constituite rapid într-o autentică revoltă populară. Lumea se săturase până-n gât de stalinismul cu specific românesc implementat de cuplul Elena și Nicolae Ceaușescu. Miile de români care au protestat în stradă în acele zile de iarnă ne stau mărturie.

Planul terifiant al invaziei sovietice

Altceva e că revoluția a fost anticipată și apoi confiscată de KGB pentru a oferi puterea elementelor prosovietice din aparatul Partidului Comunist Român. La guvernare au fost propulsați nomenclaturiști și militarii în frunte cu Ion Iliescu, pe care Ceaușescu îi îndepărtase în anii 1970 și 1980 pentru legăturile lor oculte cu Moscova.

Tocmai de aceea, de exemplu, generalul-maior Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major, care preluase, conform legii, comanda Armatei Române după arestarea lui Nicolae Ceaușescu la 22 decembrie, fusese obstrucționat de Securitate și chiar de unii militari din interiorul Ministerului Apărării pentru a netezi drumul spre putere generalului în rezervă Nicolae Militaru, trecut pe linie moartă în 1978  pentru spionaj în favoarea URSS. Pe această cale au fost anihilați și ceilalți ofițeri superiori care, deși au susținut răsturnarea lui Ceaușescu, nu vedeau cu ochi buni o nouă aservire a României Uniunii Sovietice.

S-au produs ciocniri violente între diferite unități militare care au creat mulțimii impresia că armata se bate cu trupele DSS (Securității) fidele lui Ceaușescu sau cu teroriștii străini. În realitate, se dădeau lupte fratricide, provocate  de complotiștii sprijiniți de URSS.

Doborârea elicopterului în care se aflau generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea este doar un episod al diversiunilor întreprinse de grupul de conspiratori  prosovietici. N-au lipsit și reglările de conturi. Generalul Militaru, bunăoară, a ordonat asasinarea, chiar în fața sediului Ministerului Apărării, a colonelului Gheorghe Trosca. Acesta din urmă, un deceniu și ceva mai înainte, lucrând în Serviciul de Contrainformații Militare, demascase legăturile celui dintâi cu GRU și KGB.

Nicolae Militaru, reactivat de generalul Victor Stănculescu la solicitarea lui Iliescu și Brucan, urmărea însă nu doar răzbunarea personală. El avea misiunea să pregătească aducerea trupelor speciale ale GRU și de aceea trebuia să se debaraseze grabnic de toți cei care ar fi putut să i se opună. În aceste condiții, părea că nimic nu poate sta în calea scenariului terifiant al invaziei sovietice.

La vama Ungheni se circula ca pe bulevard

Am mai spus-o și o repet. RSS Moldovenească a fost un cap de pod pentru lovitura de stat din România. În zilele de 21-25 decembrie 1989, implicarea directă a URSS în răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu putea fi urmărită în dreapta Prutului, practic, cu ochiul liber.

În ziua de vineri, 22 decembrie, de dimineaţă, străzile Chişinăului erau împânzite de militari sovietici care parcă răsăriseră din pământ. Totodată, pe coridoarele  Televiziunii de Stat a RSS Moldovenești şi-au făcut apariţia câţiva ofiţeri KGB care, în discuţiile cu şefii instituţiei, nu ascundeau că au sosit de la Moscova și le promiteau jurnaliștilor că în curând vor putea să ajungă în România.

Între timp, la București, pe la 12.15, soţii Ceauşescu, intoxicaţi de generalul Victor Stănculescu, noul ministru al Apărării Naţionale, părăsesc capitala la bordul unui elicopter. După fuga lor, secretarul general mai deţine, formal vorbind, puterea doar o oră şi jumătate.

La 13.30, generalul Stănculescu, prin nota telefonică nr. 39, îl destituie oficial pe Ceauşescu din funcţia de comandant suprem, ordonând Armatei să nu execute de acum încolo decât ordinele ministrului Apărării Naţionale. Un sfert de oră mai târziu, el îi oferă protecţie lui Ion Iliescu şi îl recunoaşte succesor al dictatorului detronat.

Nicolae şi Elena Ceauşescu, după aterizarea forţată a elicopterului, încă nu fuseseră reţinuţi la Târgovişte pentru a fi internaţi într-o unitate militară, când la vama Ungheni se circula ca pe bulevard. Hotarul de la Prut, care până atunci părea de netrecut, a început, nitam-nisam, să se deschidă cu generozitate pentru „cetăţenii sovietici” în prima jumătate a zilei de 22 decembrie.

Altfel spus, Ceauşescu era oficial conducătorul statului, când frontierele României erau deja controlate de KGB şi GRU din ambele părţi. Tocmai de aceea, niciunul dintre aşa-zişii terorişti nu a putut fi identificat, darămite reţinut.

Greșeala lui Baker

Cărțile căzuseră prost pentru România. Prin dogmatismul său de comunist inflexibil, prin politicile  demențiale de austeritate din ultimii ani, Nicolae Ceaușescu pierduse ultimii prieteni din Occident. Asistența multilaterală pe care o promitea cândva președintele american Richard Nixon era doar o amintire. În decembrie 1989, administrația George H.W. Bush nu mai dorea să aibă nicio o legătură cu regimul comunist de la București.

Consecințele acestei antipatii americane nu s-au lăsat mult așteptate. La 22 decembrie 1989,  SUA, prin secretarul de stat James Baker, i-au sugerat lui Mihail Gorbaciov că nu ar avea nimic împotrivă ca Armata Roșie să se implice în evenimentele din România.

Americanii au scrântit-o rău de tot atunci, fapt pe care îl recunoaște celebrul diplomat Henry Kissinger. Într-un interviu oferit lui Emil Hurezeanu, el spune că Baker a comis „o greșeală teribilă”, alimentată de iluziile pe care le avea în ceea ce privește democratizarea URSS.

Au cerut să nu se scandeze „Unire!”

Din fericire,  „spețnaz”-ul GRU n-a mai intervenit. Situația a fost salvată în mare parte, oricât ar părea de paradoxal, de harababura din Frontul Salvării Naționale, unde, în afară de oamenii lui Ion Iliescu, aleși pe sprânceană, au intrat, pentru a conferi un plus de credibilitate noii conduceri,  și o serie de personalități notorii din domeniul culturii și artelor (Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Sergiu Nicolaescu ș.a.) care nu agreau deloc o invazie militară a Moscovei.

Frontul Salvării Naționale a cerut, totuși, venirea trupelor sovietice.  Un document oficial descoperit în arhiva Ministerului de Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României.

Dar ceva nu a luat foc. N-a putut fi neglijată, probabil, nici starea de spirit a Armatei Române și a mulțimilor protestare care nu păreau să fie favorabile unei noi ocupații sovietice, chit că sub pretextul „eliberării de dictatorul stalinist”. Semnarea în 1991 a unui penibil Tratat de prietenie cu muribunda URSS care impunea, printre altele, Bucureștiului să nu intre în vreo alianţă politico-militară neaprobată de Moscova, dovedește că în faza inițială grupul Iliescu a acceptat un statut de vasalitate față de Kremlin.

Deloc întâmplător, la Marea Adunare Națională din 16 decembrie 1990, la Chișinău au sosit de la București câțiva deputați și senatori, care au cerut liderilor Frontului Popular, printre care se număra și autorul acestor rânduri, ca mulțimea să nu scandeze „Unire!”, întrucât „România ar avea o datorie față de Gorbaciov”. Ei se refereau la promisiunea făcută de Iliescu liderului sovietic că Bucureștiul nu va pretinde Kremlinului să retrocedeze Basarabia.

Până la urmă, din fericire, sub presiunea geopoliticii și, nu în ultimul rând, a stării de spirit a națiunii, România s-a desprins de pe orbita rusească și a pornit pe drumul integrării în civilizația occidentală. Iar asta dovedește o dată în plus că revoluția anticomunistă nu numai că a avut loc, ci și a învins.

Sursa: deschide.md

Citeste mai mult despre: 1989, invadare, Petru Bogatu, Republica Moldova, Romania, spetnaz
Daca ti-a placut articolul, urmareste agentia de stiri rnews.ro pe facebook
Alte articole: