• Bucuresti 29º C
    Baia Mare 24º C
    Brasov 25º C
    Cluj-Napoca 24º C
    Constanta 23º C
    Craiova 29º C
    Galati 29º C
    Iasi 28º C
    Suceava 23º C
    Timisoara 27º C
  • 1 EUR = 4.6474 LEI
    1 USD = 3.8065 LEI
    1 GBP = 5.3147 LEI
    1 CHF = 3.8777 LEI
    1 HUF = 1.4856 LEI
    1 BGN = 2.3762 LEI
    1 JPY = 3.4903 LEI
  • Login
CELE MAI NOI | CELE MAI VIZIONATE | JURNALE
Ultimele stiri:  
= JURNALE =

Iulian CHIFU // Unionism pe pâine. Episodul ultim.

30 Martie, 13:11

A fost o săptămână specială în Republica Moldova și pentru întreaga Românie. A fost ziua de 27 martie, ziua Centenarului Unirii Basarabiei cu România. Un motiv de reflecție pentru ceea ce s-a întâmplat acum un secol, dar mai ales asupra zilei de astăzi și a perspectivelor Republicii Moldova.

Unirea

Înțelegerea: ce e unionismul și ce vrea el

Pentru a putea vorbi despre unionism, trebuie în primul rând să înțelegem ce înseamnă el și ce reprezintă aspirația unirii Republicii Moldova cu România. Înțelegerea este primul pas spre orice evaluare și decizie, și cred că este hazardat ca, pe această dimensiune, să se pună vreodată problema formulării unei poziții individuale sau politice de grup în raport cu unionismul fără acest pas obligatoriu.

A făcut-o Igor Dodon, atunci când, la distanță de câteva zile, a declarat mai întâi că unionismul e cea mai mare amenințare la adresa statalității Republicii Moldova, România anunțându-se drept principal dușman dacă se pronunță pentru unire, pentru ca la câteva zile să vorbească despre unionism ca despre “un butoi gol”. Păi asta înseamnă să te grăbești, să te hazardezi în declarații bombastice, fără să înțelegi, să gândești și să evaluezi mai întâi. Devii ridicol, prin contradicția flagrantă pe care o stabilești: păi ori unionismul e cel mai mare dușman, ori nu e relevant și e marginal?

Iar înțelegerea unionismului ține de câteva aspecte concrete, obligatorii. Mai întâi de faptul că există unionism: există un curent, există oameni care au aceste aspirații, aceste opțiuni fiind naturale, organice, emoționale și aspiraționale. Există oameni pentru care unitatea neamului românesc în granițele aceluiași stat rămâne idealul suprem, într-o variantă de proiect de început de secol 20, care ar reclădi idealul României Mari. Nu înseamnă că ei pot să răspundă și la capitolul modalităților în care s-ar realiza unirea tuturor românilor, sau dacă au cum să determine această unire, sau măcar să convingă o majoritate a cetățenilor Republicii Moldova să meargă pe acest drum. Nici nu contează, așa se crează idealul și viziunea de proiect, dincolo de calcule pragmatice reci și neînsuflețite. Și, apropo, acesta e tipul de ideal care mișcă lumea înainte.

Tolerarea și apărarea celuilalt pentru a-și exprima liber opiniile cu care nu suntem de acord(Lecția Ion Rațiu)

Pasul doi la Chișinău este ca, după ce înțelegi că există concetățeni ai tăi care doresc Unirea, să tolerezi această aspirație, să o respecți și să discuți despre ea, acceptând că e un fapt corect și că e dreptul lor să aibă această aspirație. Cum ar spune Ion Rațiu, îl parafrazez, voi apăra până la ultima picătură de sânge dreptul tău de a spune lucrurile cu care eu nu sunt de acord. Aceasta e democrația asumată, profesată, trăită zi cu zi. Deci anti-unioniștii și pro-rușii trebuie să accepte că în Republica Moldova există unioniști, să le respecte dreptul de a fi unioniști și de a se exprima, așa cum unioniștii trebuie să accepte, la rândul lor, că în Republica Moldova există stataliști, dar și pro-ruși, fiecare cu motivația proprie.

Nici măcar nu poți cere celor ce cred în idealul unirii, în această formă emoțională, de ideal suprem, să calculeze sau să dea soluții. Planificarea, realizarea și aplicarea unui ideal, construirea unui proiect al Unirii și reîntregirii statale, revine pragmaticilor. Celor raționali, care trebuie să planifice îndeplinirea unui asemenea ideal. Care conține un stat sustenabil, funcțional, coerent. Un fapt deloc simplu, pentru că, trebuie spus foarte clar, nimeni nu scapă de reforme, că ele se petrec în forma actuală, având drept obiectiv integrarea în Uniunea Europeană – potrivit politicii oficiale a statului rpmân – sau că se realizează independent, pentru ca unirea cu România să se poată petrece într-un stat european și euro-atlantic.

Apoi tot pragmatic, unirea nu se poate realiza decât dacă noul stat reunificat rămâne stat membru al NATO și UE. De aici înainte, pragmaticii trebuie să-și facă treaba și să găsească modalitățile pentru a aplica voința poporului, a cetățenilor. Asta odată ce o asemenea voință ar fi manifestă. Că în România unionismul se situează între 70-80% din susținerea publică, acest lucru e un fapt, chiar dacă nu neapărat această proporție înțelege și ce înseamnă, de fapt, Unirea ca mecanism administrativ și efort normativ, financiar, de cunoaștere, instruire și susținere a unificării și reintegrării reale. De aceea integrarea europeană dă instrumentele necesare ajustării normative/instituționale a Republicii Moldova la normele și principiile europene, la instituțiile și funcționalitatea democratică a lor, similar celor existente în România.

Pe de altă parte, toți cei care privesc unionismul emoțional, ca ideal, sau pragmatic, ca program și soluție, știu că un asemenea ideal nu e realizabil atât timp cât nu există o majoritate a cetățenilor Republicii Moldova convinși să opteze pentru această soluție, și cât timp un asemenea curent nu are o reprezentare parlamentară majoritară. Pentru că unirea o decid oamenii, cetățenii - am învățat asta acum un secol - dar o înfăptuiesc instituțiile, cu precădere Parlamentul și Guvernul celor două state. Iar unionismul astăzi reprezintă la Chișinău un maxim de 30% susținători, potrivit celor mai optimiste sondaje de opinie, în timp ce reprezentarea parlamentară a unioniștilor e discutabil dacă va exista în viitorul Parlament, după noul sistem de vot.

Acceptăm sau nu, legea gravitației funcționează la fel de când lumea. Maturizarea unor politici pentru cetățean

Toleranța și acceptarea sunt părți ale caracteristicilor oricui deține funcția de politician, conducător și om de stat. Oamenii de stat trebuie să învețe să-l cunoască, să-l accepte și să-l conducă un stat așa cum e el, cum arată el, nu cum și-ar dori el să arate. Inclusiv acceptând faptul că unionismul există, va dăinui și, în final, are o șansă clară să se generalizeze și idealul să se realizeze, într-o formă sau alta. Poate nu în formula romantică de secol 19-20, dar poate în două state, integrate în UE, care să acorde cetățenilor români de pe ambele maluri ale Prutului aceleași drepturi, aceleași avantaje, același nivel de viață și posibilitatea de a-și duce viața fără restricții pe oricare parte a teritoriului celor două state românești membre ale UE. Prin integrare europeană, măcar, dacă sub o formă care să mulțumească cetățenii și în care granițele să fie spiritualizate și să existe doar ca o marcă a vicisitudinilor istoriei, nu a diferențelor dintre români.

Acceptăm sau nu, unionismul e un curent organic, legat de însăși ființa comună a neamului românesc, dat de identitatea de istorie, limbă, cultură, de traiul comun și de împărțirea deopotrivă a necazurilor și bucuriilor, chiar dacă vicisitudinile istoriei au apăsat asupra Basarabiei mult mai mult decât asupra părții occidentale a Principatului Moldovei, care a reușit să revină repede alături de frații munteni la România Dodoloață. Nu poți combate unionismul, cum nu poți combate atracția gravitațională: ea există indiferent că un politician sau altul și-ar dori sau nu să o combat, pentru a putea zbura liber. Așa ceva nu se poate.

Igor Dodon trebuie să înțeleagă faptul că nu te poți bate cu morile de vânt, decât dacă vrei să fii ridicol. Visător, idealist, dar profund ridicol semenilor tăi. Și Don Quichote de la Mancha a făcut-o, crezând că se luptă cu uriașii dușmani, oricât a încercat loialul Sancho Panza să-i explice că nu e așa. Nu mai vorbim de responsabilitatea de a accepta cetățenii așa cum sunt, inclusiv pe cei cu acest ideal, unioniștii, pentru că asta e responsabilitatea unui șef de stat. Îi reprezintă și pe aceștia. Asta ca să nu rămână agățat într-un băț de o moară de vânt, învârtit pentru eternitate în marasmul marginal al visurilor sale pro-ruse.

Decât să construiască un dușman imaginar, unionismul, despre care nu s-a decis încă dacă e puternic și marele bau-bau al lumii și statului pe care-l conduce sau un curent nerelevant și marginal care antrenează câteva mii de oameni, nu mai bine s-ar apuca de politici în favoarea cetățenilor Republicii Moldova? A tuturor cetățenilor, indiferent de credințe și aspirații în privința orientării, dar care să le resolve viața de zi cu zi, nivelul de trai și bunăstarea? Pare că exact cea mai important preocupare a statutului de conducător, Igor Dodon nu o are. Atribuția fundamentală, aceea de a fi Președinte al unui stat, îi cam scapă printer degete și rămâne un banal politician care tot încearcă să-și impună concetățenilor săi părerile și opiniile personale. Fără sorți de izbândă.

Unionismul: fenomen natural, obiectiv, invariabil și peren în Republica Moldova

Unionismul este un fenomen natural, obiectiv, invariabil și peren în Republica Moldova. Că-l asumă 10.000 sau 300.000 de oameni în stradă, el dăinuie în inima și sufletul a milioane de români basarabeni. Și alții au încercat să șteargă acest ideal din mintea și inima românilor. Unii sub imperiul Țarist, vreo 100 de ani între 1812 și 1918, cu diverse nuanțe, perioade și reguli pe teritoriul dintre Prut și Nistru sau mai încolo. O sută de ani de ocuopație ruso-țaristă nu au șters idealul național al unionismului în Basarabia.

Apoi au încercat comuniștii lui Stalin, după ocupație. Au încercat mai întâi “soluția finală”, ca la tătarii crâmleni, deportarea competă a populației române din Basarabie. Mareșalul Jukov a venit la Stalin și i-a spus că nu poate fi realizat administrativ un asemenea plan pentru că URSS nu avea suficiente trenuri pentru a purta operațiunea pe care au făcut-o cu tătarii din Crimeea.

Atunci alternativa a fost nu decimarea, ci distrugerea completă și deportarea elitei românilor basarabeni. Au fost uciși, închiși sau deportați toți cei care erau membri ai partidelor istorice și familiile lor, cei care fuseseră în administrația interbelică sau din timpul celui de- al Doilea Război Mondial, apoi toți preoții, învățătorii de țară, colectorii de taxe, judecătorii, polițiștii, funcționarii, pe oricine avea pământ în proprietate, nu numai moșieri, ci și chiaburi sau tărani înstăriți și învățați. Toată foarea elitei românești a fost deportată, în loc venind veneticii de prin tot imperiu, în primul rând din frăția slavă, pentru a impune noile elite sovietice multinaționale. Poporului român din Basarabia i-au fost impuși conducători veniți din patru zări să-i colectivizeze, să le ia proprietățile și să-i conducă discriminându-i. Și totuși românii sunt aici și astăzi, la ei acasă.

Aceasta a fost epoca sovietică. Și nici Stalin nu a reușit, cu tot mecanismul represiv, să șteargă rezistența și românismul, sau aspirația spre unionism, într-o epocă în care nu știu dacă cineva ar fi îndrăznit public să recunoască opțiunea sa. Însă în 1988, când Perestroika și Glasnosti-ul lui Gorbaciov au permis exprimarea opțiunilor cât de cât liber, românismul a izbucnit natural, de acolod e unde fusese păstrat, în mintea și inima, și sufletul românilor basarabeni, fără să-l fi cultivat cineva. Cu granița întărită cu România, cu mechanism represiv fără egal, nici comuniștii sovietici nu au reușit să șteargă unionismul și românismul.

Cu atât mai puțin astăzi, cineva poate să-l șteargă. Poate să inventeze moldovenisme – entice sau statale – poate inventa pseudo-națiuni civice moldovenești sau să-i alunge pe unioniști din stradă (aviz și altor democrați pro-europeni, că nu i-am uitat, chiar dacă candidează la Primărie) – dar unionismul rămâne. Cât de relevant, cât de important, cât de activ sau contemplativ, aceasta o vor decide cetățenii Republicii Moldova, de fiecare dată.

Sursa: deschide.md

Citeste mai mult despre: centenar
Daca ti-a placut articolul, urmareste agentia de stiri rnews.ro pe facebook
Alte articole: