• Bucuresti 18º C
    Baia Mare 14º C
    Brasov 12º C
    Cluj-Napoca 14º C
    Constanta 15º C
    Craiova 18º C
    Galati 15º C
    Iasi 15º C
    Suceava 13º C
    Timisoara 16º C
  • 1 EUR = 4.6603 LEI
    1 USD = 3.9613 LEI
    1 GBP = 5.2120 LEI
    1 CHF = 4.0997 LEI
    1 HUF = 1.4399 LEI
    1 BGN = 2.3828 LEI
    1 JPY = 3.5102 LEI
  • Login
CELE MAI NOI | CELE MAI VIZIONATE | JURNALE
Ultimele stiri:  
= JURNALE =

OPINII Iulian CHIFU // Absența speranței în perspectiva alegerilor generale din Republica Moldova

13 Martie, 10:51

Orice campanie electorală se bazează pe emoțiile stârnite propriului public, propriului electorat, nu numai votanților de partid. În unele state, statutul de membru de partid e restrâns la un număr relativ redus de oameni din societate, în alte cazuri procentul de populație implicată în partide e mai mare.

Urna

Însă cei vizați cu precădere în campanie sunt votanții noi, nu electoratul captiv, indecișii și nehotărâții care trebuie chemați la vot prin determinarea unei schimbări de atitudine care să producă declicul în comportament și să-i facă pe cei în cauză să acționeze, adică să voteze. De aici recursul la emoții.

Pentru a construi o campanie, e nevoie de cele trei emoții fundamentale care să fie vizate deopotrivă: frică, umilință, speranță. Psihologia spune că toate emoțiile umane sunt combinații în dozaje distincte a acestor emoții fundamentale. De aceea orice campanie se bazează pe narațiuni, pe povești care să acceseze cele trei emoții fundamentale. Cine are povestea mai credibilă, oamenii mai serioși și de încredere și capacitatea de a ajunge cu mesajele la electorat și de a convinge, câștigă alegerile. Cu bani, structură de partid, imagine și media. Și ideologie sau narațiuni potrivite.

Frica e sentimentul cel mai lesne de creat, de declanșat. Trebuie să găsești dușmanul, inamicul, bau-bau-ul cu care te lupți, eventual ca David cu Goliat, un dușman, rău, malefic, mare și puternic, tu fiind un simplu om care ceri susținerea semenilor printr-un vot. Dodon a găsit calul de bătaie, unionismul, dar nu a priceput nici rolul său de președinte al tuturor cetățenilor, nici faptul că are o treime din populație care aici găsesc speranța. Mai mult, a împărțit amenințarea cu comuniștii lui Voronin, care face comitete de apărare a statalității și ia din voturile socialiștilor.

În plus, prin panourile pe care vrea să le pună prin oraș, Dodon frizează ridicolul, dacă crede că va combate un filon natural, obiectiv, al concetățenilor săi cu propagandă stradală, numai bună de mișto-uri. Deja internetul e plin cu glume, bancuri și ridiculizări ale unui președinte care nu mai are treabă: și-a îngropat tot programul, nu a făcut nimic din ce promisese, a fost trimis în vacanță de fiecare dată când încalcă Constituția nevrând să semneze legi sau numiri trimise a doua oară către administrație, dar se bate cu unionismul.

Opoziția pro-europeană din stradă are drept inamic care să stârnească frica Oligarhul Rău care a Capturat Statul. Ea se luptă cu Vladimir Plahotniuc și sistemul său. PDM și partidele de la guvernare au drept principal inamic descoperit Rusia și tot arsenalul său de deturnare a drumului pro-occidental al Republicii Moldova. Doua narațiuni foarte bune ambele, chiar dacă te întrebi, contemplând cele trei forțe fundamentale, cine va constitui totuși o majoritate în Republica Moldova din cei trei și cum o va face.

La capitolul umilință, jocul se repetă, în mare măsură. În cazul lui Dodon și al socialiștilor, nu prea au o narațiune. A se plânge că-i ia atribuțiile când nu respectă Constituția nu e credibil pentru Dodon și socialiști, ba îi arată slabi și neputincioși, lucru nefast în campanie. Președintele nu se poate plânge. E un alt motiv pentru care-i rămâne doar frica stârnită de unionism ca instrument, dar nici măcar în rândul minorităților nu stârnește frica, pe de-a-ntregul. Găgăuzii par mai fricoși, pe această dimensiune, și mă aștept cât de curând la mari plângeri cu povești de adormit copii că va fi impusă obligatoriu studierea limbii române – o abordare întotdeauna respinsă de minoritățile rusificate.

Umilința e un subiect dificil de abordat în termenii campaniei, și narațiunea greu de construit. Opoziția pro-europeană are câteva elemente în privința Oligarhului Rău, însă trebuie să le transpună poveștile sale de doritor să acceadă la putere în umilințe pe care să le resimtă cetățeanul de rând. Din opoziție a mai simplu, vom vedea cum funcționează echipa de campanie. Cât despre guvernare, e lesne de arătat umilirea oficialilor statului de către autoritățile de la Moscova, și a cetățenilor prin recrutări în Armata rusă, în timp ce în Republica Moldova umilința vine de la propagandă și război informațional din partea celeeași Rusii. Mai adăugăm umilința creată de Dodon care pune interesele Rusiei deasupra celor ale statului al cărui Președinte este. De aceea Dodon aleargă după unionism. Dușmanul definit al PDM rămân socialiștii pro-ruși și Igor Dodon în această narațiune, Rusia în subsidiar, nicidecum partidele pro-europene de opoziție, cu care se comportă precum cu viitori aliați.

Dar punctul cel mai complicat de construit ca narațiune rămâne speranța. Aici trebuie recunoscut că narațiunile sunt slabe sau absente cu desăvârșire. Narațiunile în sine, nu numai echipele sunt necredibile. Majoritatea optează pentru promisiuni și transformarea țării într-un șantier pentru a sublinia speranța că lucrurile vor merge bine, că vor crește salarii, pensii și elemente de infrastructură. Dar nu ține la credibilitate și încredere decât secvențial.

Socialiștii nu au drept narațiune decât accederea la putere, fiind lesne acuzabili de luptă pentru putere de dragul puterii, nu pentru proiecte. Nu au proiect decât bătălia cu unionismul. Singurul proiect al PSRM și Igor Dodon e apropierea de Rusia și ruptura față de UE, o variantă complet neatrăgătoare pentru cetățeanul de rând. Nici o speranță în perspectiva aceasta. Și dacă guvernanții trebuie să spună și de ce nu au reușit până astăzi, pentru că au fost la putere, să realizeze ceea ce promit astăzi, opoziția pro-europeană din stradă e obligată să vină și ea cu proiectul pozitiv, cu perspectivă, nu numai să-l ia pe Nu în brațe și să critice cu adresă pe Vladimir Plahotniuc.

Singurul element cu adevărat relevant în planul speranței rămâne cel al PUN, unionismul.Îi place sau nu lui Igor Dodon, e vorba despre un motor important de acțiune, care atrage și întărește oamenii, iar valul de declarații ale localităților din Republica Moldova, dacă continuă într-un anumit ritm în fiecare săptămână, ajută această perspectivă. Acum trebuie spus că nu numai PUN e beneficiarul, ci și PAS al Maiei Sandu, și PPDA al lui Andrei Năstase, dacă-și asumă această componentă, și PL al lui Mihai Ghimpu - deși în mai mică măsură, a jucat deja cartea asta și a ratat, plus că nu mai are lider să conducă credibil o asemenea campanie, mai ales în perspectiva competiției unioniste. Dar și la PUN, alături de unionism, trebuie să apară proiectele pozitive și 2-3-5 idei de program cu adevărat bune și atrăgătoare pentru cetățeni, care țin de viața loc de zi cu zi.

Speranța e punctul slab al tuturor partidelor. Forțe politice noi care să determine o galvanizare a populației și să o facă să devină brusc activă, emoțională față de un nou lider emergent, e mai greu să apară în ultimele 8 luni ale campaniei electorale. E prea târziu. De aceea, fără proiect pozitiv și speranță reală, palpabilă, încrederea publicului lipsește, și nemulțumirea dăinuie în întreaga clasă politică. De această situație profită partidele cu mobilizare relevantă, PSRM – din motive de calitate și nivelul de instrucție al electoratului – și PDM, partidul-stat, cu resurse administrative și financiare relevante. Asta până cineva va reclădi speranța!

Sursa: deschide.md

Daca ti-a placut articolul, urmareste agentia de stiri rnews.ro pe facebook
Alte articole: