• Bucuresti 27º C
    Baia Mare 24º C
    Brasov 23º C
    Cluj-Napoca 22º C
    Constanta 18º C
    Craiova 26º C
    Galati 23º C
    Iasi 23º C
    Suceava 23º C
    Timisoara 26º C
  • 1 EUR = 4.7582 LEI
    1 USD = 4.3186 LEI
    1 GBP = 5.4003 LEI
    1 CHF = 4.3262 LEI
    1 HUF = 1.4322 LEI
    1 BGN = 2.4328 LEI
    1 JPY = 3.9928 LEI
  • Login
CELE MAI NOI | CELE MAI VIZIONATE | JURNALE
Ultimele stiri:  
= JURNALE =

Hurezeanu: Ar fi fost bine, la o regândire a Constituţiei, monarhiei să i se dea o şansă în dezbatere

10 Mai, 12:08

hurezeanu
Analistul politic  afirmă că “10 mai este ziua suveranităţii interne şi externe a României monarhice după 1866”Emil Hurezeanu, scriitor, publicist şi analist politic, a declarat într-un interviu acordat în exclusivitate agenţiei  r/News că “10 mai este o dată respectată şi evocată istoric cu mult respect”, subliniind că a fost “Ziua naţională a României, în cea mai bună perioadă a ei”.Agenţia r/News: Ziua de 10 mai are trei semnificaţii: sosirea în Bucureşti a prinţului Carol în 1866, declararea Independenţei de stat a României, respectiv declararea Regatului România şi acordarea titlului de Rege al românilor prinţului Carol. Care este cea mai reprezentativă semnificaţie ca încărcătură istorică şi de ce?Emil Hurezeanu: De fapt, e vorba despre ziua de 10 mai 1866, care, fiind ziua descinderii lui Vodă Carol pe pământ românesc, a fost considerată ziua Regatului, într-o evoluţie istorică anevoioasă. Războiul de Independenţă din 1877, cu declaraţia de independenţă, are o legătură cu venirea lui Carol. Carol este conducătorul trupelor române şi, la un moment dat, chiar al trupelor româno-ruse în faţa Plevnei şi este cel care asigură independenţa, câştiga independenţa de stat, iar în1881 o consolidează prin transformarea lui din Vodă în Crai, deci prin transformarea României în Regat suveran. 10 mai este ziua suveranităţii interne şi externe a României monarhice după 1866. Ziua a fost în mod intenţionat repetată în 10 mai 1877 tocmai pentru că era un reper important devenit simbolic, iar în 1881 s-a păstrat această coincidenţă. Aşa cum ziua de 25 octombrie, care este ziua de naştere a Regelui Mihai, este şi Ziua Armatei. Dar  puţină lume ştie că e vorba despre o coincidenţă, care a făcut ca trupele române să declare eliberarea teritoriului României în octombrie 1944 după luptele de la Carei. Tocmai în 25 octombrie, pentru a folosi şi întări o dată simbolică. Există această cutumă, acest fel de a proceda nu numai în România, ci şi în alte părţi. În acest mod, un moment naţional, o sărbătoare naţională, devine mai puternică şi îşi întăreşte simbolul iniţial mai mult.Fac o mică paranteză, de Ziua Regelui, pe 25 octombrie, în urmă cu câţiva ani, când a venit Regele în Parlament, această dată s-a soldat cu un pleonasm cinic din partea elitelor politice, mă refer la preşedinte, primul-ministru, care nu au venit şi au zis că sărbătoresc Ziua Armatei.Exact, aveţi perfectă dreptate. Nu era un pleonasm cinic, era o ignoranţă, o probă de ignoranţă crasă, pentru că nu ştiau că, de fapt, spunând asta pur şi simplu scriau proza asemeni unui personaj al lui Molière, fără să ştie. Adică ei sărbătoreau tot Ziua Regelui, dar ei rămăseseră din educaţia lor, să zic aşa, comunistă, doar cu semnificaţia Zilei Armatei la 25 octombrie. Ar fi fost mai interesant dacă o făceau din cinism. Cred că o fac pur şi simplu dintr-o ignoranţă, eu i-aş spune crasă, având în vedere demnitatea înaltă în stat pe care o ocupa personajele respective. Dar poate că e şi o formă a banalităţii ignoranţei, ceea ce până la urmă nu e mai puţin scuzabil.Între anii 1866 şi 1947, ziua de 10 mai a fost Ziua Naţională. Cum sărbătoreau românii şi elitele politice în trecut această zi de 10 mai?Vedeţi, ziua de 10 mai avea o încărcătură unificatoare şi consensuală, pentru că era ziua care marca borna iniţială a monarhiei constituţionale moderne. Încă din zorii să zic, incerţi, ai Principatelor vasale, aşa cum arătau ele, deşi reunite în 1866,  de fiecare dată 10 mai era amintirea unei victorii comune, a unei victorii interne, stabilitate în politica internă, crearea unor elite noi, dezvoltarea ţării, toate în paradigma unei monarhii constituţionale europene moderne, cu deficite, cu înapoieri în cazul României, dar acolo eram. Eram în mainstream-ul european, iar din perspectiva externă, 10 mai simbolizează câştigarea suveranităţii externe. O ţară care la început se formase din două principate diferite, autonome unul în raport cu celălalt, dar vasale în raport cu “Poarta”, apoi aflate sub protectorat rusesc în mod concomitent. După 1828 există o putere suzerană care este Turcia, Poarta Otomană, care este protectoare. Ţara celor două principate era în 1866, încă supusă, dar nu mai era supusă puterii protectoare, era supusă puterii suzerane. În 1877 este practic ocupată fără să fie întrebată de fosta putere protectoare care este Rusia, care o consideră ca pe un vasal. În schimb, între 1880 şi1881, acelaşi stat îşi dobândeşte suveranitatea externă prin recunoaşterea regatului. Erau puţini regi atunci în lume, erau puţini regi în Europa. Ziua Regelui din 10 mai 1866 devenise în 10 mai 1881 Ziua Regatului. Asta deja proba o evoluţie, apoi am avut de-a face cu 10 mai în fiecare an. Gândiţi-vă în ce fel şi cât de mult se încărcau primele semnificaţii ale lui 10 mai, desantul acestui tânăr aristocrat din Paden, în Mehedinţi la Oraviţa sau unde a coborât, ultima gară fiind undeva în Banat, apoi cu vaporul, apoi cu trăsura prin Slatina, vai de capul lui, şi găseşte o lume cvasifanariotă şi complet latentă, inertă pe care o întâlneşte şi o transformă. După aceea ce se întâmplă. România câştiga primul război mondial, are o evoluţie importantă, nu făcea parte din Uniunea Europeană, nu există atunci asta, dar era în orice caz un actor politic şi geopolitic european şi internaţional important, iar 10 mai însemna de fiecare dată creşterea şi prosperitatea acestui Regat.Venind din familie aristocratică, ramura catolică vest-europeană a familiei Hohenzolern, tatăl lui fusese prim-ministrul Prusiei, înaintea lui Bismark, făcea parte din gotă de sânge albastru. Are şcolile cele mai bune, e ofiţer şi are un anumit simţ al disciplinei, soseşte aici într-o ţară fără norme, fără proceduri, încă foarte fanariotă.A existat un sentiment promonarhic în acele perioade?Da. Exista un sentiment promonarhist, într-o tradiţie voievodală a leaderului unic şi atotputernic  era singura tradiţie politică de leadership cunoscută în România şi respectată sau nerespectată, trădată. Conflictul de cultură politică între boierii trădători şi domnitorii care ba sunt înălţaţi, ba sunt doborâţi în numele lor, asta a fost tot timpul şi care e valabil până astăzi. În ceea ce priveşte sentimentul monarhic, s-a creat şi prin contagiune, ca să zic aşa. În marile ţări respectabile din Europa, spre care România tindea, erau ţări monarhice, chiar şi Franţa avea o tradiţie de monarhie republicană, se respectau ierarhiile, se respectă stabilitatea, aveau priorităţi constituţionale, coagularea în jurul unui personaj unificator, astea erau aplicate şi în republica franceză pe care o admirau paşoptiştii şi elitele care stau în jurul regelui, care îl aduc pe Carol I în 1866, Brătianu, Davila şi toţi ceilalţi. Sentimentul monarhic n-a existat înainte de venirea Regelui în ţară. A fost un referendum, un plebiscit, câştigat cu 90 şi ceva la sută. Carol Davila, el însuşi străin, era cu Brătianu când sunt trimişi la Sigmaringen la viitorul Rege Carol pentru a-l convinge să fie Regele României îi spun “Aţi câştigat alegerile. Sunteţi dorit de 90% din popor”. Exista un sentiment monarhic atunci? Nu. Există probabil o saturaţie după domnia aventuroasă a lui Cuza, care nu era văzută cu ochii cu care o vedem noi astăzi, a fost o domnie de 7 ani, o domnie agitată, cu probleme, dar şi cu mari înfăptuiri. Oamenii nu mai voiau instabilitate, zaveră, certuri, lipsă de autoritate. Asta a fost motivul recurgerii la Carol, la domn străin. Sentimentul monarhic s-a construit împreună cu monarhia, aşa încât la jubileul din 1906, când ştim că de-a dreapta lui Carol I era şeful Republicii de la Ploieşti, C. Popescu, cel care în anii ’70 a făcut un puci republican împotriva Regelui. Acelaşi C. Popescu a devenit principalul aghiotant al Regelui Carol. Aici e un fel al creşterii şi educării sentimentului monarhic. Românii şi-au dat seama că monarhia, cu un rege străin, e foarte importantă, e o formă mai bună de progres pentru România decât altele.Astăzi, sărbătoarea de 10 mai, ce importanţă mai are în actualitatea noastră românească?Este o sărbătoare evocată, pentru că avem şansa asta istorică pe care nu o preţuim prea mult am senzaţia, de a-l avea pe Regele Mihai, ultimul monah constituţional al României, un mare personaj istoric european, încă între noi. Faptul că el există induce în continuare sentimentul monarhic, atât cât e el, să nu ne facem iluzii, cantitativ nu e prea mare, dar în orice caz are un sens al calităţii istoriei noastre, al celei mai bune istorii pe care am avut-o. 10 mai este deci o dată respectată şi evocată istoric cu mult respect, apoi a fost Ziua Naţională a României în cea mai bună perioadă a ei, 83 de ani de monarhie şi nu se uită asta. Apoi 1 decembrie nu a fost alegerea cea mai inspirată, pentru că s-a făcut într-un climat confruntaţional, într-un climat încărcat, în 1990. Este o zi importantă pentru românii din Transilvania, este o zi care polarizează şi este o zi naţională la începutul iernii, cu lapoviţă şi noroi în cel mai bun caz. O paradă şi o huiduială în plus la Alba Iulia nu-i schimbă mult sensul. Se degradează această zi prin experienţele noastre în ultimii 20 şi de ani ne-am dat seama că e o sărbătoare cu anasâna, nu s-a transformat dintr-o sărbătoare naţională, constituţională, într-o sărbătoare naţională naturalizată a poporului, asumată. Am putea proceda cum fac ungurii, care au multe zile naţionale, şi 24 ianuarie, şi 1 decembrie au marile lor merite, dar am fi putut să ne gândim cu mai multă recunoştinţă şi la 23 august nu chiar ca zi naţională, dar a fost o zi importantă, a fost prea repede aruncată la coş. Mă întreb dacă 10 mai ar putea fi o întoarcere, 10 mai ar putea fi un simbol deasupra calendarului comemorativ, deasupra calendarului cu ceremonii, dorobanţi, ceea ce şi este într-un fel.Zilele trecute vorbeam cu un tânăr elev de liceu şi, tot discutând, s-a ivit prilejul de a vorbi despre Regele Mihai. Tânărul mi-a spus mirat “Noi avem un rege?”, iar eu contrariat i-am răspuns că “Da, normal că avem”, şi atunci m-a întrebat “De ce nu este aici cu noi?”. Mă credeţi că nu am mai ştiut ce să-i spun?Suntem în situaţia asta paradoxală, Republica şi-a menţinut structurile după 1990. Poate ar fi fost normal că monarhia să facă obiectul unei dezbateri în aşa fel încât fiind ultima formă constituţională legală şi legitimă până în 1947. Ar fi trebuit să fie prima adusă în discuţie după îndepărtarea comunismului. După cum bine ştim, comunismul nu a fost îndepărtat decât prin reprezentaţii de vârf ai lui în '89. Au rămas eşaloanele de infrastructură a regimului comunist. În Armată, în Securitate, şi-au formulat altfel rolurile din Securitate în economie, din PCR în alte partide sau în ONG-uri. Atunci nu s-a discutat, ne-am pripit, am venit cu o Constituţie care are multe defecte care a înghiţit Republica prea repede pe nemâncate, am optat pentru a treia republică. Am avut o primă republică în 47, a doua republică în ’65, când din România Populară am ajuns la România Socialistă. Am avut a treia republică în ’91, a treia Constituţie republicană, modificată în 2003, cu destule îmbunătăţiri, mai ales de origine franceză, dar, cum spunea cineva, o Constituţie care voia să-l facă imposibil pe Ceauşescu, să-i bareze calea lui Ceauşescu, în caz că voia să se întoarcă, Ceauşescu simbolic, nu fantoma lui, şi, în acelaşi timp, să-l ţină suficient timp de Iliescu până se stabilizează puterea. Or, se vede că au fost mari probleme în această Constituţie. Ce s-a întâmplat asta-vară, conflictul, referendumul ţin de fapt de viciile de structură ale sistemului constituţional care nu dau nici destulă putere preşedintelui, dar nici suficientă putere Parlamentului şi le întărâtă unul împotriva celuilalt, în loc să asigure un fel de concordie. Monarhia nu a mai încăput pe nicăieri, Regele s-a transformat într-un personaj izgonit care, culmea, a fost integrat în mod civil prin redarea paşaportului de către Ion Iliescu. Monarhia s-a mărit cu Radu Duda cu mult înainte ca familia britanică, spaniolă sau olandeză să-şi fi deschis porţile, pudoarea prinţeselor pentru un consort din afara lumii aristocrate, din afara lumii monarhice. A apărut Radu Duda. Aici au apărut probleme suplimentare, dar nu asta e problema. Problema este că ne-am obişnuit cu Regele, cu o realitate care nu are de a face cu puterea în stat, ci cu ponderea lui istorică, chiar dacă omul a fost în viaţă, este foarte în vârstă, absenţa unor urmaşi foarte marcanţi să-i semene şi indolenţa noastră se combină cu viciile republicii. Nu am vrut să optăm la timp pentru calităţile inconfundabile ale unei monarhii moderne, constituţionale, de tip nou, ne-am obişnuit prea repede cu viciile republicii. Aici suntem. Poate nu ar fi fost rău, acum nu cred că mai sunt şanse, ar fi fost bine poate că la o revedere a Constituţiei sau la o regândire a Constituţiei, monarhiei să i se dea o şansă în dezbatere. Bănuiesc că şi starea de fapt şi starea de drept s-au încetăţenit atât de mult, încât propunerea mea nu ar mai întruni nici un fel de adeziune, ca să zic aşa.Regele Mihai a oferit o lecţie de politeţe, de blândeţe, de nobleţe prin discursul său susţinut în Parlament. Am fost marcat de tremurul mâinilor sale şi m-am întrebat: România, chiar dacă tremură, nu poate tremura şi cu demnitate?Da, vă dau dreptate. Regele e un personaj cu o tărie indiscutabilă, care ţine de trecutul, de semnificaţii ale metarealităţii, ale istoriei decât ale prezentului. Discursul Regelui din Parlament este unul dintre cele mai interesante şi mai importante acte politice, declaraţii politice ale perioadei moderne. Este un discurs de empatie pentru români, de înţelegere, în mijlocul crizei, a fenomenelor politice, de menajare a asperităţilor, de respectare a instituţiilor care chiar l-au izgonit, dar, în măsura în care le cere mai mult, de punere în valoare a rolului Armatei, a rolului oamenilor care îşi fac bine profesia. Sfârşitul acestui discurs este monumental şi tulburător, pentru că este esenţa marii noastre probleme, el spune “nu uitaţi pe România am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”. Gândul ăsta foarte modern înseamnă răspundere pentru cel care e acum în politică sau într-un for de decizie ce are legătură cu administrarea ţării. Cred că ceea ce s-a rupt la noi, s-au rupt continuităţile între trecut şi prezent, iar acel trecut care ar putea să îmbunătăţească şi să stimuleze prezentul nu este utilizat. S-a rupt legătura cu viitorul faţă de care e nevoie de o anumită răspundere şi de o anumită gravitate. Or, Regele, după ştiinţa mea, este singurul care într-un discurs public în faţa Parlamentului republican a vorbit despre asta. Toţi ceilalţi politicieni nu numai că nu vorbesc despre asta, dar se poartă ca şi cum nu ar exista nici un fel de obligaţie a lor faţă de viitor. Ca să nu mai spun că felul în care se aplică obligaţiile pentru prezent sunt foarte des criticate. E evident pentru toată lumea.     
Daca ti-a placut articolul, urmareste agentia de stiri rnews.ro pe facebook
Alte articole: