Unele lucruri, totuşi, ţi se bagă ele însele în taste. Cazul competitorului Munteanu, de la liberali, despre care am scris aici acum nu demult. În termeni care, evident, n-aveau cum să-i placă, nici lui, nici ortacilor din staff. Dar presa nu e obligată să opereze cu mănuşi albe: nu văd de ce am menaja prostia patentă şi orgoliul – materie inepuizabilă pe-aici, ca şi tizicul – închipuiţilor din areal. Păcat, de altfel, că media e robotizată în funcţie de patron, de variile conjuncturi: am făcut din echidistanţă o unealtă ipocrită, în fapt un căluş în gura pornirii fireşti de a pune mâna pe ciomag. Ceea ce ar putea să semene, foarte vag, cu pamfletul (ca mod de a mai dezumfla ego-urile mult prea tumefiate ale unora) e drămuit la sânge, verificat întru efect, ca să nu care cumva să căşuneze. Unii ar putea să vadă aici bună creştere şi maniere, dar dacă întorci fracul pe dos, vezi pe dată de câte tranzacţii cu propria conştiinţă e pătată căptuşeala.

Politicul şi-a tras principiul la indigo: ce vedem apărând ba ici, ba colo are, chiar şi în accentele mai dure, aerul de a menaja, criticile sunt, ca într-un horror pe dos, prevenitoare, cu o bizară patină de amabilitate. La o adică, poţi recolta destulă materie ulcerată la adresa candidatului DA (o abreviaţie prescurtată de la kiometricul Partidul Politic „Demnitate şi Adevăr”) la funcţia de primar al capitalei. Cu tot soiul de „dezvăluiri”, unele pretinse, altele, probabil, strict conforme cu adevărul. Nicăieri însă, spus net, fără laşe precauţii, o impresie aşa-zicând asimilată despre personaj. E tot tămâiat ca „lider al opoziţiei din stradă” (deşi, cu nişte gologani – care-ţi vin, de exemplu, de la fugarii în Germania Ţopa – e aproape o nimica toată să aduci nişte figuranţi de prin raioane pentru tam-tam în faţa guvernului au parlamentului), ca om ca face insomniile miliardarului etc., într-o gradaţie apoteotică ce scontează, evident, o figură providenţială, de salvator de naţie. Pe-un site al băjeniţilor la Merkel poţi reciti zilnic, actualizată cu noi fiorituri, povestea că e singurul de care se teme oligarhul, singurul care-l poate mătura de pe scena politică etc.

Nu ştiu cine pune botul pe gogoşile astea. Probabil există naivi. E suficient însă – le-aş atrage tuturor acestor „fani” atinşi de o inexplicabilă cecitate atenţia – să-l priveşti la câte o emisiune a celor doi oligarhi (mai mărunţi, ce-i drept, şi, în lanţul trofic, pradă aproape legitimă pentru Oligarhul cel Mare – majusculele astea le am din editorialul unui vajnic analist al fenomenului estic), ca să înţelegi ce comun este insul. Până şi Dodon (fostul partener de proteste, apropo) are un „nu ştiu ce” care ţi-l bagă subcutanat, dacă-ţi fereşti, din repulsie, ochii. Maia, şi ea, deşi o poţi lesne confunda la televizor cu una dintre tocilarele din epoca ultimei coroane dentare a lui Brejnev, a urcat impetuos în sondaje spre zavistea aproape neascunsă a celor care stau pe locurile secunde cam cum tronau odinioară turcii lui Mahomed în ascuţitele mobile ale lui Ţepeş.

Dar arhanghelul antioligarhic? Dacă nu apărea vociferând în Piaţa Marii Adunări Naţionale, după o îndelungată empatie cu deposedaţii de ciolan, ar fi tricotat şi acum pledoarii pe la curţile babanilor. Adică era şi azi o simplă unitate statistică, respectabil prin faptul că nu ne mânca timpul indispensabil băgatului în seamă. Presa i-a luat la puricat acareturile, dar a ignorat lucrul cel mai izbitor (şi esenţial în cazul oricărui politician): detestabila impresie pe care o produce, chiar şi când ne zâmbeşte altruist din panouri.

Sigur, a te lua de gazetari (vezi, de pildă, cazul Vadim Ungureanu, de manual, dacă apucăm şi o viaţă post-tranziţie), a-i bălăcări pe preopinenţi, a îndruga aferat verzi şi uscate la ore de mare audienţă sunt, vorba oengiştilor cu coloană vertebrală, practici curente pe-aici. Şi fiind curente, diferenţa o face stilul, câtimea de carismă, lipsă cu desăvârşire, vai, la acest avocăţel care a dat de gustul parailor şi a ajuns să-şi închipuie că poate fi un om politic pe plai.

Nu discut aici toxicitatea unei afirmaţii care, la vremea ei, a făcut mare zarvă prin părţie locului: cum că duşmanul de moarte al Oligarhului va pune, odată ajuns la putere, batista pe ţambal integrării europene: puseul ăsta de mărire indică o valoare intelectuală invers proporţională. Te şi miri că n-a promis niscai mişcări tectonice ori metamorfisme în ordine geologică, măcar la Codru, unde îşi are viloiu, dacă nu pe mapamond. Pro-europenii noştri din opoziţie şi-au mai dat o dată cu dreptu-n popou (cu stângul şi-o face, doctrinar, PSRM-ul), desemnând pentru un scrutin atât de important un bovaric cu aere de mesia.

Sursa: deschide.md