-Te duci să te plimbi în parc, Ivan Ivanovici?

-Nu chiar.

-Dar unde te duci?

-Merg la Cahul.

-Oho, tocmai la Cahul. Da ce să faci acolo? Mergi la sanatoriu?

-Nu.

-Sau ai rude în Cahul?

-Nu.

-Poate te duci la vreo nuntă?

-Nu.

-Și atunci?

-Dacă nu mă lași să-ți spun. Merg să-l susțin pe Ilan.

- Pe Ilan?

-Da.

-Oho, ce bravo ești. Da eu credeam că ai să vii să ne plimbăm prin parc.

-Nu vin.

-Of, așa nu-mi place să mă plimb singur.

-Este că nu prea ai ce face azi?

-Da, nu prea am. La policlinică am fost și nu știu cum să-mi mai omor timpul.

-Atunci hai și tu cu noi la Cahul?

-Dar cât costă un bilet?

-Nimic. Suntem duși cu un autobuz până la Cahul. Ne vor lua din stația Alunelul și seara ne vor aduce înapoi. În plus, vom fi și hrăniți la Cahul. Ce zici, nu vii?

-Nu știu ce să-ți spun.

-Să știi că  Ilan ne va da câteun talon cu care o să ne putem lua trei kile de zahăr, un pachet de orez și unul de hrișcă de la magazinul lui. Și ne va mai da și niște bani.

-Fiu-meu mi-a umplut bucătăria cu zahăr, orez și hrișcă.

-Atunci ai să-mi dai mie talonul tău.

-Da, ți l-aș putea da.

-Deci mergi?

-Nu, mă duc în parc. Poate mă întâlnesc cu domnul Munteau sau cu Victor Zaharovici.

-Cum să nu. Domnul Munteanu sau Victor Zaharovici vin și ei cu noi. N-ai să găsești pe nimeni azi în parc.

Domnul Ciobanu a căzut pe gânduri. Apoi a exclamat.

-Vin și eu.

-Înseamnă că ai să-mi dai mie talonul tău.

-Ți-l dau.

- Atunci să mergem, i-a zis Ivan Ivanovici și domnul Ciobanu l-a urmat spre stație, unde scotea fum un autobuz alb, vrâstat cu roșu.

Seara, cei doi bătrâni au coborât  din autobuz fericiți. Ivan Ivanovici era fericit că s-a mai căpătuit cu un talon și că va putea să-și ia nu trei kile de zahăr, dar șase, și nu câteun pachet de orez și hrișcă, ci câte două, iar domnul Ciobanu  că a putut să-și omoare ziua într-un mod atât de plăcut.  Domnului Ciobanu era atât de încântat, dar era și îngrijorat totodată. Era îngrijorat și Ivan Ivanovici, pentru că amândoi au aflat că s-ar putea ca pe Ilan să-l închidă în curând, iar asta însemna că se va termina și chilipirul lor. Erau triști. Ei ar fi vrut ca ședințele de judecată ale lui Ilan să nu se mai termine niciodată. Și erau și fericiți în același timp. Erau fericiți, pentru că luna asta mai urma să mai aibă loc o ședință de judecată, la care abia așteptau să se ducă. Și cu aceste stări în suflet au și traversat curtea, au deschis ușa blocului și au intrat în bloc. Fiind și fericiți, dar și triști totodată.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare