Valentin, Mihai, Anatol și Tamara au încremenit și ei în diferite colțuri ale ogrăzii, cu ochii la străinul acela bărbos și slinos, ce înainta spre ei și-i chema pe nume. Nu-mi puteam explica de unde le știa numele și cum a putut să intre pe poartă, când aceasta era legată. Au uitat de pui, iar micuța pasăre s-a reîntors în plantația de roșii.

Ceapaev care, altminteri, îi hămăia pe toți, nu-l lătra și asta mă umplu de uimire și am închis geamul. Copiii mei au fugit din calea lui, și, cât ai bate din picior, s-au repezit la mine, înlănțuindu-mă cu mâinile și povestindu-mi într-un glas despre străinul din bătătura  noastră. Am ieșit afară, dar copiii au rămas în casă, lipiți cu nasurile de sticla rece a ferestrei.

Vedeam că se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba îl lăsa. Și atunci l-am recunoscut pe soțul meu pe care nu l-am mai văzut de pe 5 martie 1953, de la ora 19.00 seara, când, la moartea lui Stalin, l-a bătut măr pe președintele sovietului sătesc. După cum se vede, l-au eliberat din Siberia, m-am gândit și dintr-o dată m-am simțit nespus de obosită.

Stăteam în prag și îl măsuram din cap până în picioare, fără însă a scoate o vorbă, iar în spatele meu scârțâia ușa deschisă.

Era așa de jigărit, că  m-am întrebat oare ce-o să fie cu el dacă o să vină o nouă foamete. Arăta atât de jalnic că mi-am ferit preț de câteva clipe ochii într-o parte. Între cel de atunci și cel de acum era o distanță ca între cer și pământ. Omul îmbătrânit și sfrijit din fața mea părea să nu aibă nicio legătură cu muntele acela de om falnic și mândru care a fost ridicat de lângă mine în anul 1953.

Parcă ar fi venit un alt om. Of, da așa pricăjit cum e, oare cum va putea să lucreze în câmp? Oare asta nu înseamnă că va trebui să-l car în spate și pe el? Și la Tudor cum mă voia mai duce la noapte? Și oare președintele sovietului sătesc o să-mi mai dea un bilet pe gratis la sanatoriu, iar copiilor, foi la jumătate de preț, la tabăra de pionieri de la Rădenii - Vechi, dacă va auzi că s-a întors acasă?

- Eu am venit, mi-a spus Mihai, cu un glas frânt, fără să-și ridice ochii din pământ.

- Văd, i-am spus. Apoi am adăugat, fără să mă uit la el. Pleacă mai bine. Au trecut atâția ani și copiii te-au uitat cu totul. Pleacă.

- Nu te aud prea bine. De acolo de unde am venit, m-am întors surd. Ce-ai spus, Vera?

Am intrat în casă, de unde am revenit cu un codru de mămăligă pe care i l-am băgat în mână, după care i-am arătat poarta.

Nu am mai așteptat însă ca să facă picioare și am dispărut eu în casă. Îl urmăream de după perdea și am văzut cum, după ce a rămas singur, s-a răsucit pe călcâie. Avea un mers nesigur, ca de rață, îmi dădea senzația că s-ar putea prăbuși în orice clipă. A închis poarta după el. A legat-o cu grijă și s-a lipit cu spatele de ea și a mușcat din bucata de mămăligă.

Mânca lacom. Înghițea hapsân, cu poftă și firimituri de mămăligă îi cădeau din gura fără dinți în colbul uliței. Obrajii mi s-au înroșit și mi-am întors fața de la geam și ochii, fără să vreau, mi-au alunecat spre icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul și, brusc, m-au copleșit îndoielile că am făcut bine că l-am alungat.

Nu, n-am făcut bine, mi-a spus tot atunci, și am alergat afară, ca să-l chem înapoi. Dar Mihai nu mai era în fața porții. Am țâșnit în drum. Ulița însă era pustie.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare