Da, da, unul dintre mascații care v-au aruncat la marginea drumului în sâmbăta aia de tristă pomină am fost și eu, fraților.

Cum mă numesc? Mă cheamă Sandu, dar toată lumea îmi zice Sergiu, pentru că așa m-a botezat maiorul nostru, căruia nu-i sună bine prenumele Sandu.

Așadar, mă cheamă Serioja, și am fost și eu unul dintre cei care v-au târât sâmbătă de pe șnurul șoselei unde blocați circulația.

Eu sunt căsătorit, pe soția mea o cheamă Elena, am doi copii, două fetițe, cea mai mare a avut ieri primul ei sunet, o cheamă Elvira, iar pe cea mai mică, Luiza, și încă merge la grădiniță și tare o mai invidiază pe sora ei mai mare că deja se duce la școală. Dar despre fetițele mele poate că o să vă povestesc altădată, cu o altă ocazie. Un singur lucru țin să vă mai spun: trăim împreună cu socrii mei într-un apartament cu două camere și în ziua aia de sâmbătă am stat la coadă la budă și apoi la baie cam vreo jumătate de oră, dacă vă puteți imagina una ca asta.

Bine, dar să revin la ziua aia de sâmbătă când noi, cei cu cagule pe față, v-am luat autocarele și le-am dus la Strășeni, că, cică, ne-a telefonat te miri cine și ne-ar fi spus că aveți bombe înăuntru. Ce să vă spun, bombe?! Mă umfla râsul. Nu i-am crezut din capul locului. Au inventat această poveste cu bombele ca să vă intimideze. Eu nici pentru o clipă nu i-am crezut.

Fraților, iertați-mă că sâmbătă am fost cam dur cu voi. Da, da, am uitat să vă mai spun că în noaptea de vineri spre sâmbătă m-am intoxicat și am dat până în zori mâncare la rațe. Dar asta nu are nicio legătură cu ceea ce s-a petrecut sâmbătă. Totuși, dacă ar fi fost după mine, într-un singur caz aș fi ridicat mâna la voi, ca să vă dau o sticlă de bere Chișinău, ca să știți că nici berea noastră nu e mai rea decât cea românească.

Repet, dacă ar fi fost după mine, eu nu v-aș fi făcut nimic, dar mi s-a ordonat să vă ridic din mijlocul drumului, și eu nu m-aș fi dus, dacă nu mă temeam că o să-mi taie din leafă sau chiar o să mă dea afară din poliție, căci atunci cine ar mai fi avut grijă de fetițele mele, de socrii mei pensionari și de soția mea șomeră, căci, nu-i așa, nu v-am spus că soția mea a rămas fără job încă acum o jumătate de ani, pentru că avea gura prea mare, și când te gândești ce job bine plătit avea?

După ce am ajuns sâmbătă acasă am intrat pe FB și am văzut filmulețele postate de voi și ochii au început să-mi crape în cap: cum, oare noi (inclusiv eu) am putut face una ca asta? Of, ascunși după cagule, câte mai fac oamenii?! Sunt sigur că dacă nu am fi purtat cagulele alea blestemate pe față, nu v-am fi atins nici cu un deget, dar așa, cum ne-am mai hainit în sâmbătă aia. Numai cagulele alea sunt de vină, ce mai. Cagulele și teama că o să rămân fără serviciu.

M-am uitat la filmulețele alea și m-am recunoscut cum vă îmbrânceam și mi s-a făcut rușine. Și acum mi-e rușine și vă rog: iertați-mă, fraților. Ziua aia de sâmbătă a fost una dintre cele mai rușinoase zile din viața mea. Fraților, iertați-mă!

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare