- Ăsta va fi noul tău coleg, mi-a spus infirmierul cu ceafă groasă, dar noul meu coleg nu a dat niciun semn că l-ar fi auzit sau că i-ar fi păsat de ceea ce acesta spunea.
- Patul tău e ultimul din rândul ăsta, mi-a mai spus hahalera și eu m-am uitat la patul spre care acesta privea. Era cel de lângă fereastra laterală, și în toată rezerva în clipa aia erau folosite doar două paturi - al meu și al tipului, care stătea cu fața la perete - încolo, toate celelalte erau fără saltele și perne, cu somierele la vedere.
Apoi sanitarul a plecat, trântind ușa. Clic-clac, am auzit în urma mea și am tresărit. Acesta a încuiat ușa.
Am traversat în fugă salonul și am tras de mânerul ușii, dar nu am putut s-o deschid, pentru că, într-adevăr, o încuiase. Tot atunci m-am uitat la noul meu tovarăș ca să văd ce va întreprinde acesta. El râdea. Mă privea în față și râdea.
- Sadisi, bratan, i uspocoisea.
- Ce-ai spus?
- Uspocoisea, bratan, îmi repetă el, zbierând, dar eu nu înțelegeam ce-mi striga, pentru că nu știam rusa. Nu înțelegeam, dar am bănuit și am renunțat să mai scutur mânerul și m-am dus la locul meu și m-am culcat în pat. Numai atunci noul meu coleg de cameră s-a oprit din răcnit. A intrat infirmierul cu ceafă groasă, lovind cu un baston în palmă.
- S-a întâmplat ceva?
-Nicevo.
- Nimic, am bâiguit și eu și namila s-a cărat, încuind ușa după el. Stăteam în pat cu mâinile după ceafă și mă bungheam în tavan, pentru că ce aș fi putut face altceva, doar nu era să mă plimb prin cameră? Și tovarășul meu de cameră se bunghea în tavan. Dar, deodată, mi-a spus.
-Oleg.
-Nicolae, m-am prezentat și eu.
-Slâșiși, tî ne hotel bî pacușati cireșni?
Nici acum nu l-am înțeles, pentru că eu eram băiat de la țară și nu știam rusa. Oleg mi-a arătat prin semne să ieșim afară. Apoi a deschis o fereastră și m-a chemat cu mâna. Ce straniu: ușile erau încuiate, dar ferestrele nu aveau gratii. Ne aflam la etajul doi. Pământul nu era chiar prea departe, dar nu aș fi îndrăznit să sar. Oleg s-a prins cu mâinile de burlan și a alunecat în jos, fără să pățească nimic. A sărit pe pământ și mă chema prin semne și pe mine. Până la cină mai aveam trei ore și nu prea credeam că infirmierul o să ne caute în răstimpul ăsta prin cameră, așa că am înlănțuit și eu burlanul cu mâinile și am glisat spre pământ. Mergeam în tăcere. Oleg mergea în față și eu veneam după el. Am sărit un zid și ne-am trezit într-o livadă cu cireși.
- Ssst, și-a lipit Oleg degetul de buze și mi-a făcut un semn să mă tupilez după un cireș, ca să așteptăm dihania să se oprească din lătrat. Apoi am aplecat o creangă și am început să mâncăm cireșe. Oleg a luat o cireașă cu două degete și mi-a arătat-o.
- Smatri ăta cireșnea.
Am luat și eu o cireașă și i-am arătat-o.
- Asta-i cireașă.
- Cireașă - znacit cireșnea.
- Cireșnea asta-i cireașă.
Ne-a oprit însă din învățarea limbilor noastre materne un câine sau câțiva lătrând printre pomi și cât ai zice pâs am sărit îndărăt peste zid. Traversam curtea spitalului de psihiatrie din Costiujeni mergând unul lângă altul. El mi-a arătat cu mâna spre clădirile din jurul nostru și mi-a zis:
- Psihușca.
- Casa se nebuni, i-am spus și eu.
Se apropia ora cinei și am urcat în camera noastră cățărându-ne când pe zid când pe burlan. Numai am închis fereastra că s-a deschis ușa. A intrat infirmierul acela cu ceafă groasă și ne-a chemat la la cină.
La cină ni s-au dat și cireșe.

Sursa: deschide.md